Inflamația explică halucinațiile din „ieșirea din corp”

Conform Digi24: Inflamația ar putea sta la baza experiențelor „în afara corpului”

Cercetări recente sugerează o posibilă legătură între inflamație și fenomenele de disociere, inclusiv senzația de a ieși din corp sau de a percepe realitatea ca fiind ireală. Oamenii de știință au observat de mult timp că aceste stări alterate de conștiință sunt frecvent declanșate de traume. Noile studii indică faptul că trauma ar putea intensifica inflamația cronică prin intermediul reacției de stres prelungit. Aceste descoperiri fac parte dintr-o tendință mai largă în psihiatrie de a investiga rolul sistemului imunitar în afecțiunile de sănătate mintală.

Studiul, aflat în proces de evaluare inter pares, analizează corelații între markerii inflamatori din sânge și simptomele tulburărilor disociative. Deși cercetarea nu demonstrează o cauzalitate directă, autorii consideră că rezultatele justifică investigații suplimentare. Dacă se va confirma implicarea inflamației în apariția sau persistența disocierii, medicamentele antiinflamatoare sau intervențiile menite să reducă inflamația ar putea deveni opțiuni terapeutice. Evelyn Dilkes, cercetătoare la Universitatea din Essex și autoare principală a studiului, consideră că aceste cercetări ar putea deschide noi direcții de tratament.

Cum ar putea stresul cronic să transforme inflamația într-un factor de risc

Disocierea cuprinde experiențe precum depersonalizarea (senzația că ești desprins de propriul corp) și derealizarea (percepția lumii ca fiind ireală). Aceste stări afectează profund sentimentul de identitate și percepția corporală. Disocierea de scurtă durată este comună, însă la aproximativ 1% din cazuri, simptomele persistă, ducând la tulburarea de depersonalizare-derealizare (DPDR). Persoanele afectate pot trăi perioade îndelungate detașate de propriul corp sau de realitate.

Această tulburare este frecvent asociată cu experiențe traumatice. În timpul traumei, disocierea poate acționa ca un mecanism protector, oferind o evadare psihologică atunci când cea fizică nu este posibilă. Problema apare atunci când acest mecanism de apărare persistă după încetarea pericolului, ducând la o detașare nu doar de emoțiile negative, ci și de cele pozitive, diminuând sentimentul de a fi pe deplin viu.

Echipa condusă de Evelyn Dilkes a pornit de la observația că persoanele cu tulburări disociative prezintă modificări ale răspunsului inflamator. Ipoteza este că trauma psihologică poate induce modificări biologice de lungă durată. Trauma activează răspunsul la stres, iar dacă acesta nu se diminuează, organismul continuă să producă niveluri ridicate de cortizol. Deși cortizolul are efect antiinflamator pe termen scurt, expunerea prelungită poate favoriza inflamația cronică, manifestată prin markeri precum interleukina-6 și proteina C-reactivă.

Ce se întâmplă în creier și de ce sunt necesare mai multe cercetări

Cercetătorii au analizat probe biologice din Studiul longitudinal Avon privind părinții și copiii din Marea Britanie. Rezultatele preliminare sugerează că nivelurile crescute de interleukină-6 în copilărie ar putea fi asociate cu apariția simptomelor de depersonalizare la maturitate. Pe de altă parte, nivelurile ridicate de proteină C-reactivă în copilărie, urmate de scăderea lor la vârsta adultă, au fost corelate cu derealizarea. Aceasta ar putea explica de ce markerii inflamatori pot scădea chiar dacă simptomele persistă, sugerând o posibilă influență asupra diferitelor regiuni cerebrale responsabile pentru depersonalizare și derealizare.

Actualul studiu nu identifică exact regiunile cerebrale afectate, însă cercetări anterioare indică o diminuare a răspunsului emoțional, unde cortexul prefrontal ar inhiba activitatea sistemului limbic. În acest proces, amigdala hiperactivă ar declanșa cortexul prefrontal, reducând activitatea sistemului limbic. Un alt model postulează implicarea rețelei modului implicit și a joncțiunii temporoparietale, esențiale pentru sentimentul identității.

Specialiștii independenți subliniază că rezultatele trebuie interpretate cu prudență. Persoanele cu tulburări disociative formează un grup heterogen, iar mecanismele biologice pot varia. Markerii inflamatori sunt nespecifici și pot fi crescuți în numeroase alte afecțiuni. De asemenea, majoritatea persoanelor traumatizate nu dezvoltă tulburări disociative, indicând existența altor factori implicați, precum predispoziția genetică. Prin urmare, markerii inflamatori nu pot fi folosiți pentru diagnosticarea DPDR în prezent. Neuroștiința nu înțelege pe deplin modul în care creierul construiește percepția conștientă a realității. Experții subliniază necesitatea unor cercetări suplimentare pentru a stabili dacă reducerea inflamației poate deveni o strategie terapeutică eficientă. DPDR este adesea subdiagnosticată, iar mulți pacienți nu reușesc să își descrie experiențele.

Sursa: Digi24