O reinterpretare controversată a romanului clasic „Wuthering Heights”
„Wuthering Heights”, capodopera Emilei Brontë, a primit o nouă interpretare cinematografică semnată de Emerald Fennell, care a stârnit reacții mixte atât din partea criticilor, cât și a fanilor. Filmul, denumit „Wuthering Heights” — cu ghilimele incluse — se prezintă ca o fantezie, nu o adaptare riguroasă a romanului publicat în 1847, lăsând loc pentru o abordare neconvențională a poveștii emblematicilor Heathcliff și Catherine.
Fennell afirmă: „Ar fi putut fi doar o încercare de a lua o mică parte din carte și de a-i da un sens.” Cu toate acestea, prin accentuarea ingredientelor sale senzuale și perverse, filmul pierde esența melancolică a romanului original, care se focalizează pe dragostea obsesivă și tumultoasă dintre cele două personaje.
Estetica și tema întunecată din „Wuthering Heights”
Deschiderea filmului este cu un sunet care sugerează o întrepătrundere între sex și moarte, fiind însoțită de un decor extravagant care include wallpaper-uri din piele colorată. Această alegere vizuală subtilează intensitatea pasională a istorisirii, dar nu reușește să capteze complexitatea relației dintre Heathcliff și Catherine. Deși Brontë îi descrie pe aceștia ca pe niște supraviețuitori ai unui mediu necruțător, Fennell îi transformă în „horndogs” frumoși, nevinovați, cu un background emoțional lipsit de responsabilitate.
Criticii remarcă, pe bună dreptate, absenta fricțiunii care face povestea originală captivantă. În loc ca personajele să fie îngropate sub greutatea propriilor alegeri, acestea devin aproape simpatice, scăpând de povara vinovăției. Fennell „neutrează” monștrii clasici ai literaturii, ceea ce provoacă o reacție de dezamăgire față de experienta cinematografică.
O narațiune îmbibată în ambiguitate
În această viziune contemporană, Fennell decide să transforme personajul Nelly Dean, servitoarea celor doi îndrăgostiți, într-un antagonist major al poveștii. Aceasta adaugă o nouă dimensiune narațiunii, însă într-un mod care subliniază slăbiciunile sale. Moștenind o parte din complexitatea din romanul lui Brontë, Nelly devine o persoană marcantă, dar nerezuabilă, a cărei “culpă” este reinventată pentru a justifica tragediile personajelor principale.
„Eu nu prea o plăc paja”, declară un personaj în film referitoare la Nelly, suggesând că ea este responsabilă pentru multe dintre suferințele prin care trec Heathcliff și Catherine. Această schimbare de perspective scoate în evidență o tentație periculoasă: de a considera că tragedia este rezultatul greșelilor altora și nu al alegerilor personale.
Într-un mod oarecum similar cu lucrările anterioare ale lui Fennell, care explorează subiecte de clasă și moralitate, filmul ajunge într-un punct în care își reafirmă mesaje conservatoare. Deși arborează o fațadă provocatoare, filmul reușește să ofere o concluzie care susține indivizii frumoși și bogați, în detrimentul celor vulnerabili, care se luptă pentru a supraviețui într-o lume ostilă.
Prah de excelență în ecranizările literare
În ciuda decorurilor impresionante și a promisiunilor unei experiențe vizuale intense, „Wuthering Heights” se dovedește a fi o poveste lipsită de profunzime care nu reușește să transmită tensiunea și esența tragică a romanului lui Brontë. Spectatorii sunt invitați să urmărească o poveste privită superficial, fără a fi provocați să exploreze complexitatea și dilemele morale care au definit narațiunea originală.
Emerald Fennell reinterpretează clasicul literar din perspectiva sa unică, dar, în loc să adauge o nouă dimensiune, rezultatul este o poveste care se stagnă într-o estetică frumoasă, dar golită de esență. Fără tensiunea caracteristică și fără a pune accent pe alegerile dificile ale personajelor, filmul nu captează magia operei originale, lăsând spectatorii cu întrebări nespuse și o neîmplinire logică.
