O nouă viziune asupra „Wuthering Heights”
Adaptarea cinematografică a romanului lui Emily Brontë, „Wuthering Heights”, în regia celor mai recente talente, a stârnit controverse și entuziasm deopotrivă. Robbie și Elordi interpretează rolurile lui Heathcliff și Catherine, aducând pe ecran o relație complexă, marcată de pasiune și conflicte. Regizoarea Emerald Fennell promite o reinterpretare îndrăzneață, dar reacțiile criticilor sugerează o ambivalență în abordarea sa.
Pasiune și scandal
Într-o infuzie de erotism și umor negru, Fennell conturează o legătură tumultoasă între Catherine și Heathcliff, care variază de la afecțiune frățească la dorință aproape incestuoasă. Când Catherine, furioasă din cauza tratamentului primit, își lasă câteva ouă în patul lui Heathcliff, regizoarea surprinde momentul cu o urmărire detaliată a „mizeriei” rezultate. Această alegere de a evidenția detalii intime reflectă dorința autarei de a arăta cum pasiunea poate lăsa urme durabile.
Critici au observat că Fennell, similar cu stilul său din „Promising Young Woman”, jonglează între tonuri, lăsând spectatorii să se întrebe dacă se află în fața unei comedii sau a unei tragedii romantice. „Sunt momente în care râzi, dar și momente în care te întrebi dacă aceasta este intenția regizoarei”, afirmă un critic de film.
O alegere controversată
Interpretarea modernă a lui Fennell elimină unele dintre elementele narative esențiale din roman. De exemplu, povestea secundară despre nepoții celor două personaje principale, care subliniază consecințele relației lor toxice, este aproape complet absentă. Această alegere s-a dovedit a fi un subiect de dispută printre iubitorii cărții, care subliniază profunzimea și complexitatea narativului original.
De asemenea, Fennell a optat pentru eliminarea funcției naratorului, ceea ce schimbă fundamental modul în care povestea este percepută. Spectatorii au acum o imagine directă asupra relațiilor, dar pierd nuanțele oferite de perspectivele externe. „Aparențele sunt înșelătoare; ceea ce vezi poate părea mai puțin intens decât ceea ce nu vezi”, a declarat un critic.
Ambivalență și neclaritate tematică
Unii spectatori au simțit o discrepanță între stilul provocator al regizoarei și mesajul narativ pe care aceasta îl transmite. Utilizarea punctuației în titlul filmului, plasat între ghilimele, a fost interpretată de către analiști ca o tentativă de modestie din partea Fennell, recunoscând că viziunea ei este doar o particică din opera monumentală a lui Brontë. Într-o perioadă în care adaptările literare sunt riguros discutate, această opțiune a stârnit critici și întrebări cu privire la intențiile regizoarei.
„Doriți să destinați un omagiu, dar în același timp, să vă distanțați de canonul original? Acesta este un joc riscant”, a spus un expert în film, adăugând că tonul mixt al filmului poate fi interpretat în moduri diferite, ceea ce înseamnă atât o provocare, cât și o oportunitate creativă.
Cea mai recentă adaptare a acestei opere literare clasice promite să rămână în memoria spectatorilor, mișcându-se de la romantismul gotic la o explorare directă și provocatoare a pasiunii umane. Rămâne de văzut cum va fi primită de publicul larg și dacă va reuși să le ofere o nouă dimensiune unei povești deja consacrate.
