Arhiepiscopul ZAHARIA PERES: Lumina Paștelui alungă întunericul

Tradiții vechi de secole în Banat

Arhidiaconul Timișoarei, părintele Zaharia Peres, mărturisește că Săptămâna Mare începe cu Duminica Floriilor, când bucuria care umplea ulițele satului lasă loc liniștii și bunei-cuviințe, chiar și în rândul copiilor. „În duminicile de post, până la Florii, străzile vuiet, într-un joc ritualic numit „moșii și babele” și care pornea în procesiune prin sat. Obiceiul se mai păstrează în Valea Almăjului”, își amintește acesta. Tineri îmbrăcați în tot felul de costume – polițiști, pompieri, moși și babe – purtau măști de pânză albă pentru a nu fi recunoscuți. „Era un adevărat carnaval.”

Înarmați cu nuiele de salcie tăiate de pe malul râului, ei cutreierau satul în fiecare duminică după-amiaza. „Îi alergau pe cei care le ieșeau în cale, lovind jucăuș băieții și sărutând fetele. Băieții nu scăpau până nu se costumau și se alăturau procesiunii. Era un obicei frumos”, spune părintele Zaharia. Își aduce aminte că a făcut la fel: „Dacă vedeam că nu scap de bătaie, mergeam acasă, mă îmbrăcam cu cea mai stranie veșminte pe care o găseam, puneam o mască și ieșeam în stradă. De data asta deveneam frați cu ei.” Seara, grupul se aduna la casa unuia dintre băieți pentru a povesti și a mânca mere și cartofi copți. „Era multă voioșie”, își amintește acesta.

Aceste procesiuni de carnaval durau până în Duminica Floriilor, când întreg satul mergea la biserică. În ajun, copiii ajutau preotul să pregătească ramurile de salcie care erau binecuvântate și împărțite a doua zi.

Focul, un simbol al luminii

Luni seara, pe dealul unde se afla o cruce, se aprindeau focuri, anunțând Săptămâna Mare. Mai târziu, sătenii se adunau în jurul focurilor din fața bisericii, tineri și bătrâni deopotrivă, împărtășind povești despre Paște și Înviere.

În Joia Mare, lumina căpăta o semnificație simbolică – de la focul care ardea la răsăritul soarelui la mormintele celor plecați până la amintirea lui Petru încălzindu-se la foc înainte de a-l renega pe Hristos.

„Seara se pregătea lemn de alun, iar înainte de răsăritul soarelui focul se aprindea în casă”, povestește părintele Zaharia. „Mergeau la cimitir, tămâiau mormintele, rosteau Tatăl Nostru și ofereau pomană pentru morți. Seara, tot satul era în biserică, participând la Slujba celor 12 Evanghelii. Când clopotele încetau să mai sune, sunetul ritmic al toacei lua locul până în noaptea Învierii.”

Sâmbătă dimineața, după Liturghia Sfântului Vasile, credincioșii așteaptă liniștiți momentul în care noaptea se transformă în Lumină veșnică. Flacăra luată de la preot este dusă acasă și păstrată tot anul, ca o protecție în furtuni sau greutăți. Strămoșii credeau că în Noaptea Învierii „se deschideau comori ascunse, iar flăcările se jucau peste acele locuri”, așa cum îi spunea bunica părintelui Zaharia.

Omul, spune el, s-a născut în lumină, dar a pierdut-o prin neascultarea lui Adam, și a recâștigat-o prin jertfa lui Hristos. „Omul își stinge propria lumină când pierde speranța în Dumnezeu. Iuda a fost un exemplu. În Lumina Învierii avem dragostea Tatălui pentru Firea umană, atât de mare încât L-a sacrificat pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea noastră.”

Citându-l pe Mitropolitul Ioan al Banatului, acesta adaugă: „Cine iubește suferă. Dragostea și jertfa sunt cele mai bune surori. … Dragostea și suferința sunt două lumânări în care trebuie să punem mereu uleiul faptelor bune. Cine iubește și se jertfește va primi mare har de la Hristos cel Înviat.”

Dincolo de obiceiuri și tradiții, spune părintele Zaharia, Lumina a însoțit creștinismul de la naștere până la lumina lumânării așezate la căpătâiul celor plecați, iar Radierea Învierii a sfâșiat întunericul, transformându-l în a opta zi a Luminii veșnice.

În acest an, data de Paște va fi sărbătorită pe 12 aprilie, o perioadă în care obiceiurile tradiționale din Banat vor continua să fie celebrate.